Am descoperit-o în mod întâmplător pe Daphne du Maurier. Într-o zi urâtă de toamnă, acum aproximativ 15 ani, căutam o carte ca să-mi treacă timpul. Am dat peste una cu o copertă ruptă, întotdeauna un semn bun. Cărțile bune au mai mereu defecte, probabil de la faptul că au fost citite de multe ori. În cuprinsul cărții figura povestirea intitulată „Păsările”. Deoarece mi-a plăcut întotdeauna filmul lui Hitchcock, am decis să văd despre ce este vorba.
Evident povestirea este mai bună decât filmul și în acest caz. Doar blockbuster-ele ce ecranizează cărți noi (cu dată recentă de publicare) de acțiune/fantasy reușesc să capteze aproape totul. Bănuiesc că datorită lipsei unei substanțe, unui miez profund în scriitură.
Daphne du Maurier are un stil ciudat, în sensul că acțiunea și/sau premisa țin cititorul pe vârfuri și în joc de glezne. Se întoarce totul, finalul e în general imprevizibil (chiar și când este previzibil nu te aștepți la el). Stilul nu urmează ceea ce presupun că au făcut alții „scriu la mișto, nici eu nu știu ce vreau să spun, să se chinuie alții să interpreteze în mii de feluri”. Cu asteriscul de rigoare * am o gândire sucită, așadar e normal să relaționez cu stilul ei. Practic este twisted – în accepțiunea de întortocheat cu elemente de devianță.
-3ditorial- 